Ce trebuie să știi despre clasele de risc seismic U1, U2, U3 și Rs1–Rs4 + opțiuni de asigurare

România se află într-una dintre cele mai active zone seismice din Europa, iar riscul unui cutremur major nu este doar o ipoteză teoretică, ci o realitate cu antecedente tragice. Cutremurul devastator din 4 martie 1977, cu magnitudinea de 7,4 pe scara Richter, a lăsat în urmă peste 1.500 de victime și zeci de mii de locuințe prăbușite – o lecție dureroasă despre vulnerabilitatea fondului construit. Multe dintre clădirile afectate au cedat nu din cauza forței cutremurului în sine, ci din pricina modului în care au fost proiectate și construite.

Pentru a preveni repetarea unui astfel de scenariu, autoritățile au introdus, după 1990, sistemul de clasificare a riscului seismic al clădirilor. Astfel au apărut codurile Rs1–Rs4 și categoriile U1–U3, menite să reflecte gradul de vulnerabilitate al unei construcții în fața unui seism major. Dincolo de niște simple etichete tehnice, aceste clasificări influențează direct siguranța celor care locuiesc în clădiri vulnerabile, dar și deciziile majore legate de cumpărare, consolidare, asigurare sau obținerea unui credit imobiliar.

În rândurile ce urmează vei înțelege ce înseamnă, de fapt, aceste clase de risc seismic, cum se stabilește încadrarea unei clădiri, ce spune legislația în vigoare și ce soluții există pentru a reduce pericolul. Vei descoperi și care este situația actuală a imobilelor aflate în pericol, ce implică asigurarea lor și, cel mai important, cum poți lua decizii informate pentru siguranța ta și a familiei tale într-un context seismic tot mai prezent în realitatea românească.

Cuprins:

1. Ce reprezintă riscul seismic?
2. Clasificarea clădirilor după clasele de risc seismic + Ce înseamnă riscul seismic 1, 2 și 3?
3. Harta riscului seismic în București
4. Evaluarea și expertiza seismică a clădirilor
5. Blocuri și imobile cu risc seismic din țară
6. Consolidarea și reabilitarea clădirilor cu risc seismic
7. Legislația și reglementările actuale privind riscul seismic
8. Ce măsuri ar trebui să ia proprietarii de clădiri pentru a garanta siguranța imobilelor?

Ce reprezintă riscul seismic?

Riscul seismic este o noțiune integratoare, utilizată pentru a cuantifica probabilitatea apariției unor pierderi semnificative – materiale, umane sau funcționale – în urma unui eveniment seismic. Acesta nu trebuie confundat cu simpla prezență a activității tectonice într-o zonă; riscul implică o relație cauzală între hazardul seismic propriu-zis, vulnerabilitatea structurală a fondului construit și nivelul de expunere socio-economică al unei comunități.

Conceptual, riscul seismic rezultă din combinarea a trei factori determinanți. Hazardul seismic reprezintă probabilitatea de producere a unui cutremur de o anumită intensitate într-un interval temporal definit, într-o zonă geografică dată, fiind determinat prin analize istorice, geofizice și geotehnice. Vulnerabilitatea caracterizează susceptibilitatea structurală a construcțiilor de a suferi degradări sau colaps structural sub acțiunea unui seism, aceasta fiind influențată de tipologia structurală, anul construcției, calitatea execuției și eventualele intervenții ulterioare. În fine, expunerea face referire la concentrarea valorilor – umane, materiale și funcționale – în zona afectată, fiind un indicator al potențialului impact socio-economic.

În România, preocupările privind evaluarea și reducerea riscului seismic s-au intensificat după seismul din 4 martie 1977, eveniment care a evidențiat vulnerabilitatea majoră a unui segment important din fondul construit. În consecință, au fost dezvoltate metodologii complexe de evaluare seismică, conforme cu normele naționale și internaționale, care analizează comportamentul structural al clădirilor în raport cu hazardul seismic regional. Aceste analize stau la baza încadrării construcțiilor în clase de risc seismic – de la Rs1 (risc iminent de colaps) până la Rs4 (risc nesemnificativ) – și sunt utilizate în luarea deciziilor privind consolidarea, accesarea fondurilor publice sau evaluarea legală a imobilelor în tranzacții.

Din perspectivă instituțională, aceste clasificări sunt instrumente esențiale în politicile de gestionare a riscului la nivel urban. Ele fundamentează strategiile de intervenție prioritară, contribuie la elaborarea reglementărilor tehnice pentru construcții noi și condiționează aprobarea unor proiecte de reabilitare sau schimbare de destinație. Totodată, sunt corelate cu scenariile de răspuns la dezastru, inclusiv prin platforme GIS de monitorizare și management al riscurilor.

Pentru proprietari și investitori, cunoașterea riscului seismic asociat unei clădiri este esențială în evaluarea fezabilității tehnice și economice a unei intervenții. În plus, aceste informații au impact direct asupra polițelor de asigurare. Companiile de profil utilizează clasificarea de risc seismic pentru a determina primele de asigurare, excluderile posibile și nivelul de acoperire acordat. În cazul clădirilor încadrate în clasele Rs1 sau Rs2, unele polițe pot impune condiții restrictive sau chiar refuza emiterea, ceea ce subliniază importanța evaluărilor structurale actualizate.

Prin urmare, riscul seismic trebuie înțeles ca o interfață între datele tehnice și deciziile de protecție financiară sau investițională. Integrarea acestei evaluări în procesul decizional – fie că vorbim despre cumpărare, consolidare sau asigurare – reprezintă o practică responsabilă, într-un context în care seismele nu pot fi prevenite, dar consecințele lor pot fi considerabil reduse prin măsuri proactive și informate.

Clasificarea clădirilor după clasele de risc seismic + Ce înseamnă riscul seismic 1, 2 și 3?

Clasificarea clădirilor în funcție de riscul seismic este rezultatul unui proces riguros de evaluare structurală, menit să identifice gradul de vulnerabilitate al construcțiilor în fața unui seism major. În România, acest sistem a evoluat odată cu dezvoltarea ingineriei seismice și a actualizării normativelor tehnice, trecând de la vechile categorii de urgență (U1, U2, U3) la un cadru mai precis și mai nuanțat, structurat în patru clase de risc, de la Rs I la Rs IV.

Clasa Rs I desemnează cel mai ridicat nivel de risc seismic. Clădirile încadrate aici prezintă deficiențe structurale majore, cu o probabilitate semnificativă de colaps parțial sau total în cazul unui cutremur sever. Aceste construcții reprezintă un pericol iminent pentru siguranța publică și necesită intervenții urgente de consolidare structurală. În practică, multe dintre aceste imobile sunt marcate cu simbolul cunoscut drept „bulina roșie”, semnalizând oficial gradul ridicat de pericol.

În clasa Rs II sunt încadrate clădirile care, deși nu se află în pericol iminent de prăbușire, pot suferi avarii structurale grave sub acțiunea unui seism major. Acestea prezintă un risc substanțial pentru ocupanți și, deși nu impun evacuare imediată, sunt considerate prioritare pentru lucrări de reabilitare în cadrul programelor publice sau private de reducere a riscului seismic.

Clasa Rs III se referă la clădiri cu un grad de risc moderat. În cazul unui cutremur puternic, este posibilă apariția de avarii structurale locale sau degradări ale elementelor nestructurale, însă probabilitatea de colaps este redusă. Consolidarea acestor imobile este recomandată în funcție de contextul urban, nivelul de ocupare și importanța funcțională a construcției.

Clasa Rs IV indică un nivel de risc seismic scăzut. Imobilele încadrate în această categorie respectă, în general, cerințele codurilor de proiectare seismică aflate în vigoare la momentul construcției sau au beneficiat de lucrări de consolidare care le aduc aproape de standardele actuale. Chiar și în acest caz, pot exista recomandări punctuale de intervenție, mai ales dacă se urmărește alinierea la noile cerințe de performanță seismică post-eveniment (ex. operabilitate, funcționalitate imediată).

Este esențial de subliniat că încadrarea într-o clasă de risc seismic nu este definitivă. Modificările normative, degradarea în timp sau lucrările de consolidare pot duce la reclasificarea unei clădiri, în sens pozitiv sau negativ. Evaluările trebuie realizate de experți tehnici atestați, pe baza metodologiilor aprobate oficial, iar rezultatele au implicații directe nu doar asupra siguranței ocupanților, ci și asupra valorii de piață a imobilului, posibilității de asigurare sau accesului la finanțare pentru intervenții structurale.

Harta riscului seismic în București

Deși riscul seismic în București este cunoscut și bine documentat, modul în care acest risc este gestionat lasă mult de dorit. Harta riscului seismic a Capitalei scoate în evidență, fără echivoc, zone întregi unde clădirile ridicate în perioada interbelică sau în anii '60–'70 sunt încă locuite, în ciuda faptului că multe dintre ele sunt încadrate oficial în clase superioare de risc. Zona centrală, cu bulevarde precum Magheru, Carol I, Kogălniceanu sau Moșilor, găzduiește zeci de imobile cu potențial ridicat de colaps în caz de seism. În 1977, clădiri emblematice precum blocul Continental-Colonadelor sau blocul Dunărea s-au prăbușit complet, iar alte zeci au fost grav avariate și demolate ulterior.

Problema este că, în ciuda acestor antecedente, intervențiile de consolidare se desfășoară lent, fragmentat și adesea haotic. Din aproape o mie de clădiri expertizate în București, doar o mică parte a beneficiat de lucrări reale de consolidare. Restul sunt, în continuare, ocupate – unele chiar cu funcțiuni publice, în pofida riscurilor evidente. Iar dacă adăugăm și faptul că multe dintre clădirile vechi nici măcar nu au fost expertizate, tabloul devine și mai îngrijorător.

Realitatea este că riscul seismic nu este uniform. Pe lângă vulnerabilitatea structurală, tipul de sol joacă un rol major – iar solul moale, aluvionar, care domină o bună parte din estul și sudul orașului, amplifică semnificativ undele seismice. Zone precum Colentina, Dristor, Tineretului sau Pantelimon pot deveni extrem de periculoase în cazul unui cutremur de magnitudine mare.

În pofida acestor scenarii sumbre, instrumente precum harta riscului seismic sunt rar folosite de către publicul larg, iar consultarea ei ar trebui să devină o etapă firească în orice proces de cumpărare sau închiriere a unui imobil. În paralel, lipsa unei strategii coerente din partea autorităților și lipsa unor campanii de conștientizare eficiente lasă, în continuare, sute de mii de oameni expuși unui pericol real, ignorat tacit.

Evaluarea și expertiza seismică a clădirilor

Evaluarea seismică a clădirilor este un proces tehnic esențial, menit să stabilească nivelul real de siguranță structurală al unei construcții în fața unui cutremur. Nu vorbim despre o simplă formalitate birocratică, ci despre o analiză complexă, desfășurată de experți atestați, pe baza unor metodologii de calcul riguroase și a unei documentări tehnice detaliate.

În cadrul expertizei seismice, se investighează o serie de factori critici: anul construirii, tipologia structurală (cadre, pereți structurali, zidărie etc.), materialele utilizate, gradul de întreținere, dar și modificările aduse de-a lungul timpului, multe dintre ele fără proiect tehnic sau autorizație. De asemenea, se analizează amplasamentul din punct de vedere geotehnic – pentru că solul joacă un rol esențial în amplificarea sau atenuarea mișcărilor seismice.

Procesul pornește, de regulă, cu o inspecție vizuală minuțioasă, unde sunt urmărite semne de degradare: fisuri în zonele structurale, tasări diferențiate, exfolieri sau deformări. Dacă situația o impune, se pot realiza investigații suplimentare: teste nedistructive (ultrasunete, sclerometrie), prelevări de carote, analize de laborator, măsurători geometrice și chiar modelări numerice care simulează răspunsul clădirii la accelerograme reprezentative.

Un element central al expertizei este verificarea conformității cu normele antiseismice în vigoare – în România, acestea fiind actualizate periodic (de ex., P100-1/2021). Clădirile edificate anterior acestor reglementări pot ascunde vulnerabilități majore: absența armăturilor, planșee subdimensionate, neregularități structurale sau lipsa continuității elementelor portante.

În final, expertul tehnic întocmește un raport care include concluziile analizei, propune încadrarea clădirii într-o clasă de risc seismic (Rs I–Rs IV) și oferă recomandări de intervenție. Acestea pot merge de la lucrări locale de rigidizare sau consolidare, până la intervenții majore de refacere a elementelor structurale sau, în cazuri critice, propunerea demolării și reconstruirii.

Dacă ne referim la proprietari sau viitori cumpărători, acest document este obligatoriu. În esență, nu doar că reflectă riscul real al locuirii în acea clădire, dar poate influența prețul de tranzacționare, accesul la asigurare, posibilitatea obținerii unui credit ipotecar sau eligibilitatea pentru fonduri de reabilitare.

Totodată, trebuie subliniat că o evaluare seismică nu este valabilă pe termen nelimitat. În contextul în care normele de proiectare se schimbă, iar clădirile suferă degradări naturale sau modificări structurale, reevaluările periodice sunt obligatorii, în special după un cutremur major sau înaintea unor lucrări de reamenajare. Ignorarea acestui aspect poate avea consecințe serioase nu doar pentru siguranță, ci și pentru responsabilitatea legală a proprietarului în caz de incident.

Blocuri și imobile cu risc seismic din țară

Problematica clădirilor vulnerabile la seism nu este specifică doar Bucureștiului, ci afectează în mod real numeroase alte orașe din România. În funcție de geologia locală, structura fondului construit și evoluția urbanistică, fiecare oraș se confruntă cu provocări distincte în gestionarea riscului seismic.

În regiunile apropiate de zona seismogenă Vrancea – precum Iași, Focșani sau Buzău – riscul seismic este considerabil, atât din punct de vedere al intensității posibilelor seisme, cât și prin prisma vulnerabilității fondului imobiliar existent. Multe dintre clădirile din aceste orașe au fost construite înainte de adoptarea normelor moderne de proiectare antiseismică și nu au beneficiat de intervenții structurale. În centrul istoric al Iașului, în zone precum strada Cuza Vodă, Bulevardul Independenței sau zona Gării, numeroase imobile de patrimoniu, deși valoroase din punct de vedere arhitectural, ridică probleme serioase de siguranță structurală în cazul unui cutremur major.

La Focșani, cartierele Centru și Sud, în special clădirile din zona Bulevardului Unirii și strada Republicii, cuprind numeroase blocuri construite în anii ’60–’70, care nu au fost consolidate. În Buzău, strada Spiru Haret, zona Piața Centrală și imobilele interbelice din Cartierul Episcopiei sunt considerate vulnerabile din punct de vedere seismic.

Orașe precum Craiova sau Timișoara, aflate în zone cu hazard seismic moderat, au la rândul lor vulnerabilități semnificative. În aceste cazuri, riscul nu derivă neapărat din expunerea seismică directă, ci din eterogenitatea tipologiilor constructive – rezultat al unor perioade de urbanizare intensă, desfășurate pe parcursul a mai multor decenii. Multe dintre clădirile situate în centrele istorice sau în cartierele construite între anii ’50 și ’80 necesită evaluări tehnice detaliate, iar în unele cazuri, lucrări de consolidare structurată. În Craiova, clădirile din zona Calea Unirii, strada Romul sau bulevardul Carol I sunt exemple clare de imobile expuse. În Timișoara, cartierele Iosefin, Elisabetin și Fabric adăpostesc clădiri construite în epoca austro-ungară și în perioada interbelică, multe cu funcțiuni mixte și stări avansate de degradare, în special pe străzi precum General Dragalina sau Bulevardul 16 Decembrie 1989.

În zona litoralului, cu accent pe orașul Constanța, contextul este diferit, dar nu mai puțin complex. Aici, evaluarea riscului seismic trebuie să țină cont și de efectele de mediu specifice climatului marin – în special coroziunea avansată a armăturilor și degradarea betonului cauzată de expunerea constantă la salinitate și umiditate. Aceste condiții pot accelera îmbătrânirea structurală a clădirilor și, implicit, pot crește vulnerabilitatea în fața unui seism. Zone precum Peninsula Constanței, Bulevardul Tomis, strada Mircea cel Bătrân sau Cartierul Coiciu includ numeroase imobile ridicate înainte de 1980, multe dintre ele aflate într-o stare de conservare precară.

Totuși, nu doar clădirile istorice sau antebelice se încadrează în clase de risc seismic. Un număr semnificativ de blocuri construite în perioada comunistă, în special în anii ’60–’70, pot prezenta deficiențe structurale serioase, cauzate de aplicarea unor norme tehnice învechite sau de execuții neconforme. Multe dintre aceste blocuri sunt înalte, aglomerate, și găzduiesc sute de locatari – aspect care crește potențialul de impact uman și logistic în caz de seism major. Astfel de clădiri pot fi întâlnite, de exemplu, în cartierul Letea din Bacău, în zona Nord-Est din Galați, dar și în cartierul Mărăști din Cluj-Napoca sau cartierul Obcini din Suceava.

Gestionarea acestui risc necesită strategii locale adaptate, fundamentate pe evaluări tehnice realiste și prioritizări clare. Cu toate acestea, autoritățile din multe orașe se confruntă cu obstacole sistemice: finanțări insuficiente, lipsa resursei umane specializate și, uneori, reticența proprietarilor în fața proiectelor de consolidare – fie din motive financiare, fie din necunoaștere a riscurilor reale.

Dacă locuiești sau intenționezi să investești într-un astfel de oraș, este esențial să te informezi corespunzător. Verifică istoricul seismic al zonei, solicită date despre starea structurală a clădirii vizate și interesează-te dacă imobilul figurează pe lista construcțiilor expertizate. Totodată, fii atent la reglementările locale în vigoare și la eventualele programe de sprijin pentru consolidare, deoarece acestea pot influența direct siguranța investiției tale și confortul pe termen lung.

Consolidarea și reabilitarea clădirilor cu risc seismic

Consolidarea și reabilitarea clădirilor expuse la risc seismic sunt intervenții tehnice majore, menite să reducă semnificativ vulnerabilitatea structurală în cazul unui cutremur. Cu alte cuvinte, aceste lucrări depășesc cu mult sfera reparațiilor uzuale și presupun modificări fundamentale ale elementelor portante, pentru a crește atât rezistența structurală, cât și comportamentul ductil al clădirii sub acțiuni seismice.

Orice intervenție începe cu o expertiză tehnică aprofundată, realizată de specialiști atestați. Aceasta evidențiază punctele critice ale structurii, stabilește clasa de risc seismic și oferă recomandări concrete de consolidare, adaptate configurației imobilului. Soluțiile pot varia considerabil în funcție de materialele folosite la construcție, regimul de înălțime sau vechimea clădirii.

Una dintre metodele cel mai des aplicate este cămășuirea stâlpilor și pereților structurali, prin adăugarea de straturi de beton armat sau materiale compozite care îmbunătățesc capacitatea portantă. În alte situații, se recurge la introducerea de elemente noi, cum ar fi pereți structurali din beton armat, diafragme sau contravântuiri metalice, pentru a spori rigiditatea și stabilitatea globală a structurii.

În cazul clădirilor cu valoare istorică sau arhitecturală, lucrările implică o grijă suplimentară: consolidarea trebuie să respecte caracterul original al construcției. Soluțiile minim invazive, precum injectarea fisurilor cu rășini epoxidice, consolidările cu fibre de carbon sau înlocuirea localizată a materialelor degradate, permit o intervenție eficientă fără compromiterea aspectului original.

Pe de altă parte, astfel de lucrări presupun, în general, costuri ridicate și o durată extinsă a execuției, iar în unele cazuri, evacuarea temporară a locatarilor este inevitabilă. Cheltuielile pot fi apropiate de cele necesare pentru ridicarea unei construcții noi, dar beneficiile – în termeni de siguranță, conformare legală și creștere a valorii de piață – sunt pe măsură.

De exemplu, consolidarea structurală poate fi integrată cu alte lucrări de modernizare. Reabilitarea termică, modernizarea instalațiilor electrice sau sanitare, montarea unor sisteme de ventilație eficiente – toate pot fi realizate în paralel, reducând costurile logistice și îmbunătățind considerabil performanța generală a clădirii.

Obstacolul major rămâne însă finanțarea. În România, statul oferă sprijin financiar pentru consolidarea imobilelor încadrate în clasele de risc seismic ridicat, prin programe derulate de Ministerul Dezvoltării sau autoritățile locale. Unele primării au creat scheme proprii de cofinanțare, iar în anumite cazuri sunt disponibile facilități fiscale sau scutiri de taxe pentru lucrările aprobate.

Legislația și reglementările actuale privind riscul seismic

Reglementarea riscului seismic în România este consacrată printr-un cadru legislativ distinct, structurat în jurul obligațiilor corelative ale proprietarilor, administratorilor și autorităților publice. Evoluția normativă din ultimele decenii reflectă o tendință clară de consolidare a regimului juridic privind siguranța construcțiilor existente, în special în contextul expunerii seismice semnificative a teritoriului național.

Actul normativ central în materia reducerii riscului seismic îl reprezintă Ordonanța Guvernului nr. 20/1994, privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcțiilor existente, republicată și actualizată prin Legea nr. 212/2022. Cea din urmă definește cadrul legal aplicabil activităților de identificare, expertizare tehnică, clasificare și intervenție structurală asupra construcțiilor vulnerabile din punct de vedere seismic.

Potrivit dispozițiilor în vigoare, imobilele edificate anterior datei de 1 ianuarie 1978 și având un regim de înălțime egal sau superior P+3 etaje intră sub incidența obligativității expertizării tehnice seismice. Titularul dreptului de proprietate (sau, după caz, asociația de proprietari ori administratorul desemnat) are obligația legală de a contracta servicii de expertiză tehnică, în vederea determinării încadrării clădirii într-o clasă de risc seismic, conform criteriilor stabilite de codul P100-3.

În cazul construcțiilor încadrate în clasa de risc seismic Rs I, regimul juridic este special. Conform art. 5 alin. (3) din OG 20/1994, este obligatorie afișarea panoului de avertizare privind pericolul public, iar utilizarea spațiilor pentru activități cu publicul larg (comercial, educațional, medical etc.) este interzisă până la finalizarea lucrărilor de consolidare. Mai mult, titularii dreptului de folosință sau proprietate au obligația de a demara și susține procedurile tehnico-legale pentru proiectarea și execuția consolidării în cel mai scurt termen.

Legea prevede, de asemenea, instrumente de sprijin financiar pentru lucrările de consolidare a imobilelor cu risc seismic. Acestea sunt derulate prin programe guvernamentale (de ex. PNRR, Programul național de consolidare) sau scheme de finanțare la nivel local. Accesarea acestora este condiționată de parcurgerea unor etape procedurale: expertizare, elaborarea proiectului tehnic, obținerea autorizației de construire și, în cazul imobilelor colective, prezentarea acordului majoritar al coproprietarilor, conform Legii nr. 196/2018 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari.

Din punct de vedere tehnic, proiectarea noilor construcții se supune normelor prevăzute în Codul de proiectare seismică P100-1/2021, în timp ce evaluarea clădirilor existente se realizează în baza codului P100-3/2019, document cu caracter tehnico-reglementar, obligatoriu pentru specialiștii atestați (verificatori de proiecte, experți tehnici, proiectanți).

Modificările recente ale OG 20/1994 aduc o serie de simplificări administrative – printre care eliminarea unor etape birocratice în obținerea aprobărilor și facilitarea adoptării deciziilor de consolidare prin derogări de la cvorumul unanim în condominii. De asemenea, noile dispoziții încurajează finanțarea lucrărilor prin co-participarea autorităților locale și a statului, inclusiv sub formă de granturi nerambursabile, scutiri de taxe sau alte facilități fiscale.

Nu în ultimul rând, lipsa conformării cu prevederile OG 20/1994 poate atrage răspundere contravențională, iar în situații de pericol iminent – în special pentru clădirile încadrate în Rs I – autoritățile pot dispune măsuri de evacuare și restricționare a utilizării în temeiul legislației privind protecția civilă și ordinea publică.

Ce măsuri ar trebui să ia proprietarii de clădiri pentru a garanta siguranța imobilelor?

Calitatea de proprietar impune o răspundere clar definită în ceea ce privește siguranța structurală a imobilului deținut. Gestionarea riscului seismic nu este doar o chestiune de bună practică, ci una care derivă din obligații legale și din principiul diligenței rezonabile față de ocupanți și terți.

Primul pas este inițierea unei expertize tehnice seismice, mai ales în cazul construcțiilor edificate anterior intrării în vigoare a normelor de proiectare antiseismică (în România, înainte de 1978). Expertiza trebuie realizată de un expert tehnic atestat, conform reglementărilor din OG 20/1994 și codul P100-3. Raportul de expertiză va indica eventualele deficiențe ale structurii și, după caz, clasa de risc seismic în care este încadrat imobilul.

Dacă în urma evaluării clădirea este încadrată într-o categorie cu risc ridicat (Rs I sau Rs II), este necesară inițierea neîntârziată a măsurilor de consolidare. Proiectarea și execuția acestor lucrări trebuie realizate de specialiști autorizați, iar pentru desfășurarea lor este necesară obținerea autorizației de construire, conform Legii nr. 50/1991. Deși costurile pot fi substanțiale, consolidarea reprezintă o investiție în siguranță și în viabilitatea pe termen lung a proprietății.

În paralel, întreținerea clădirii are un rol direct în prevenirea degradării accelerate. Monitorizează periodic elementele structurale – grinzi, stâlpi, planșee, pereți portanți – dar și componentele secundare care, în caz de seism, pot deveni surse de pericol. Intervențiile de reparație (fisuri, infiltrații, uzură a betonului sau armăturii expuse) trebuie realizate profesionist și cu materiale conforme.

Menținerea în legalitate presupune și respectarea obligațiilor de informare și afișare, atunci când clădirea este încadrată în Rs I – inclusiv panoul de avertizare și restricționarea activităților publice, conform reglementărilor în vigoare. În cazul în care imobilul face parte dintr-un condominiu, este esențială coordonarea în cadrul asociației de proprietari, pentru adoptarea deciziilor privind consolidarea cu respectarea prevederilor Legii nr. 196/2018 și a statutului intern.

Pentru protecția persoanelor, trebuie elaborate și afișate planuri de evacuare, iar căile de acces trebuie menținute permanent libere. Exercițiile de evacuare, chiar dacă nu sunt obligatorii, contribuie semnificativ la pregătirea locatarilor pentru o eventuală situație de urgență.

De asemenea, încheierea unei polițe de asigurare facultativă împotriva cutremurului, pe lângă polița PAD (obligatorie), reprezintă un instrument financiar de protecție. Asigurarea adecvată poate acoperi nu doar daunele structurale, ci și costurile colaterale: relocare temporară, intervenții de urgență, reparații ale instalațiilor sau ale bunurilor mobile.

Rezumând informațiile de mai sus, implementarea acestor antemenționatelor măsuri presupune o viziune pe termen lung și o alocare atentă a resurselor, dar beneficiile sunt esențiale: reducerea riscului la care sunt expuși ocupanții, conformitatea legală, creșterea valorii de piață și stabilitatea financiară în cazul unui eveniment seismic major. O abordare preventivă și profesionistă este, în acest context, nu doar recomandabilă, ci necesară.

În concluzie, gestionarea riscului seismic al clădirilor nu reprezintă doar o obligație legală, ci și un demers esențial pentru protejarea vieții și integrității persoanelor care locuiesc sau desfășoară activități în imobile potențial vulnerabile. În paralel, conștientizarea stării structurale și adoptarea măsurilor adecvate de prevenție contribuie direct la reducerea expunerii la consecințele unui cutremur major și la consolidarea securității colective în mediul urban.

Sursă foto: Shutterstock.com